Alţi români cu care ne mândrim sunt rudarii din comuna dâmboviţeană Băleni, cunoscuţi pentru măiestria cu care dau forma fiecărei bucăţi de lemn care le trece prin mână. Lingurarii sunt tot mai puţini în zonă, dar iubesc atât de mult ceea ce fac încât nu le vine să renunţe nici atunci când puterea fizică începe să dispară. Nu ştiu să facă altceva şi, deşi le este greu, aşa îşi câştigă pâinea de zi cu zi. Problema este că nu au cui să lase moştenire acest meşteşug, întrucât tinerii nu sunt dornici să prelucreze lemnul, iar apoi să meargă zeci de kilometri pe jos pentru a le vinde, aşa cum făceau străbunii lor.
Aşa începe totul, cu tăierea chitucilor, pentru ca rudarii să poată prelucra lemnul mai uşor. Acum este mai simplu, se taie cu drujbele. În trecut, lingurarii se chinuiau cu toporul. Chiar dacă bucăţile de lemn se fac tot mai mici, tot barda este cea care ciopleşte cel mai bine.
Nea Aurică are aproape 80 de ani. Prima lingură din lemn a făcut-o la 12 ani şi a învăţat acest meşteşug de la tatăl său.
A străbătut zilnic zeci de kilometri pe jos, prin sate şi prin oraşe, pentru a strânge bani de pâine. Este mulţumit de fiecare dată când reuşeşte să vândă o lingură, însă îl întristează faptul că nu mai poate merge la fel ca odinioară. L-au cam lăsat picioarele, iar acum încearcă să-i înveţe pe cei 30 de nepoţi ai săi tainele acestui meşteşug. Nu toţi însă vor să ducă mai deparce tradiţia familiei.
Ajutor de nădejde pentru nea Aurică este doamna Ioana, vecina sa. Spune că face linguri de lemn de când se ştie şi deşi a ajuns la 76 de primăveri nu se lasă doborâtă de anii grei nici acum, în ciuda problemelor cu care se confruntă.
Lingurarii abia dacă mai strâng 10-20 de lei pe zi. Câteodată nu vând nici măcar una pentru a-şi lua o pâine, aşa cum i s-a întâmplat doamnei Ioana.
Astfel că, dacă îu vedeţi pe stradă încercând să vă vândă o lingură la care muncesc zeci de minute, gândiţi-vă în primul rând că poate lingurarilor le este foame.