SATELE NIMĂNUI

Ulițele satului sunt pustii iar bătrânii au rămas singuri. Copiii și nepoții au plecat peste hotare și nu vor să mai revină în satele în care nu au niciun viitor. Școlile sunt și ele părăsite pentru că în sat au rămas doar persoane în vârstă.Aceasta este povestea satelor românești, din care ușor, ușor viața dispare.
Au rămas singuri, oftând și sperând că timpul va trece mai repede și își vor revedea copiii și nepoții. Tristețea se citește pe chipurile lor, îmbătrânite de viața dură pe care o duc. Străinătatea le-a furat bucuia de a avea familia aproape. Blesteamă autoritățile care nu au creat condiții în România pentru ca tinerii să poată avea un loc de muncă și să nu mai plece printre străini.
Pe ulițe mai trec din când în când bătrânii, spun că ei au avut unde munci și de bine de rău au o pensie din care să trăiască, însă tinerii nu au avut înctro și au fost nevoiți să plece peste hotare iar cei rămași în țară cu greu se descurcă.
Locurile de muncă sunt puține și sunt ocupate de cei care locuiesc în oraș. Oamenii de la țară nu pot trăi doar din ce cultivă în grădină așa că încet încet au luat drumul străinătății. Și odată plecați nu se mai uită înapoi, nu se mai întorc pentru că văd că România nu evoluează și găsesc satele părintești așa cum le-au lăsat când au plecat. Bătrânii sunt fericiți doar când își văd familia reunită, în restul anului au doar lacrimi în ochi și oftează de dor. România se transformă de la an la an într- o țară în care natalitatea scade iar numărul celor care pleacă crește și bătrânii rămân ai nimănui, refuzând să se despartă de locurile natale.